Ruine ale acestor blocuri romane s-au păstrat până în ziua de azi, dar aceste ruine erau cele mai solide şi luxoase blocuri, se presupune că majoritatea blocurilor romane erau construite din lemn sau cărămidă nearsă, iar locatarii trăiau în permanenţă sub riscul de incendiu sau prăbusire. Augustus a limitat înălţimea blocurilor la 21 metri, urmând ca împăratul Nero să reducă limita la 18 metri după Marele Incendiu al Romei. Dar ca şi în prezent, unii constructori încălcau legea construind blocuri mai înalte.
Blocurile au reapărut în secolul 17, în special în Olanda unde datorită taxelor pe faţada clădirilor, lumea a fost nevoită să construiască imobile lungi şi înalte, cu faţade înguste, ele fiind locuite de mai multe familii.
Napoleon al III-lea, primul preşedinte al Franţei ales în 1848 l-a însărcinat pe Baronul Haussmann pentru a reconstrui Parisul, pe atunci un oraş medieval dominat de străzi înguste şi întortocheate, cu clădiri înalte în stare avansată de degradare. Haussman a lucrat la reconstrucţia Parisului între 1853 şi 1870, după care a fost dat afară, dar proiectele sale au continuat pânâ în 1927.
Haussmann e faimos pentru blocurile de apartamente, cu faţade reglementate să aibă aceeaşi înălţime, culoare şi materiale. Blocurile Haussmann au 6 etaje, parterul e ocupat de magazine sau birouri, mezaninul adeseori tot magazine sau birouri, etajul 2 are cele mai luxoase apartamente, etajele 3, 4, 5 au alte apartamente, etajul 6 e mansardă cu acoperis la 45 grade, destinat servitorilor deoarece se urca pe scări. Lifturile au devenit populare spre sfârşitul secolului 19.
Dacă vă uitaţi pe Google Maps la Paris puteţi vedea că blocurile Haussmann sunt adeseori construite pe limita proprietăţii, cu calcane lipite spate-în-spate, apartamentele au ferestre doar pe faţada stradală sau într-o curte interioară. Acest stil NU e inventat de Hausmann, ci exista din antichitate, dar Hausmann a folosit acest stil la scară largă în Paris. Şi în România sunt blocuri interbelice care umplu parcelele de teren şi au geamuri doar la stradă şi curtea interioară, iar în rest calcane, vedeţi în Bucureşti zona dintre Bulevardul Regina Elizabeta şi strada Constantin Mille.
În 1925 arhitectul Le Corbusier a prezentat Plan Voisin care implica demolarea unei mare părţi din Paris la nord de Sena şi construirea unor blocuri de apartamente cu 60 etaje amplasate pe o reţea de străzi ortogonală, înconjurate de mult spaţiu verde. Planul nu a devenit realitate (din fericire) dar conceptul de „blocuri în parc” a schimbat dezvoltarea tuturor oraşelor din Europa (şi nu numai), din clădiri care umpleau parcelele de teren în clădiri individuale înconjurate de spaţiu verde.
Blocurile din Uniunea Sovietică
În Uniunea Sovietică dreptul la proprietate a fost anulat în 1918, proprietarii devenind chiriaşi, cei care deţineau case mari au primit noi chiriaşi cu care să împarta casa.
Regimul comunist a început în anii 1920 construcţia unor blocuri masive, cu apartamente luxoase de până la 10 camere mari de 15-25 metri pătraţi şi înalte de 3 – 3,5 metri unde mai multe familii locuiau „la comun”. Ideea era să fie alocate 1 sau 2 camere fiecărei familii, 5 metri pătrati de persoană (dacă erau sub 5, puteai aplica pentru o nouă locuinţă), dar din cauza construcţiei lente şi migraţiei rapide către oraşe, lista de aşteptare a ajuns la 10 ani şi multe camere erau ocupate de 2 familii, cu partiţii de lemn sau „pod” atunci când tavanele înalte permiteau acest lucru. În unele cazuri, un apartament găzduia 50 persoane care împărţeau o bucătărie şi una sau două băi. Probabil condiţiile de viaţă sunt de neimaginat pentru oamenii de azi, dar locatarii acestor blocuri se bucurau că aveau apă la robinet, băi şi curent electric, lucruri rar întâlnite în Rusia interbelică, iar viaţa la comun le dădea un sentiment de siguranţă. Citiţi mai multe pe kommunalka.colgate.edu (un site educaţional cu tururi video prin apartamentele comunale).
După moartea lui Stalin în 1953, regimul Hruşciov a trecut la blocuri ieftine cu apartamente unifamiliare, cu 2-3 camere şi tavan înalt de 2,5 metri, iniţial construite din cărămidă, dar din anii 1960 panourile prefabricate au început să fie folosite la scară largă. Locatarii fiind din nou fericiţi că aveau intimitate, propria baie şi bucătărie, dar unii vedeau noile blocuri ca find urâte şi cu camere mici, preferând să locuiască în continuare în apartamentele comunale.
Sursa: hartablocuri.ro
