👁️ Vizualizări: 502
Informațiile legate de sinuciderea kinetoterapeutului Petre Alin Neacșu, care în data de 2 februarie s-a spânzurat în cabinetul său de la Spitalul Muntenia, au fost preluate rapid de presa centrală. Toată țara a aflat despre tragedia de la Pitești, despre modul dramatic în care un tânăr de 30 de ani a ales să pună punct greutăților vieții personale. Nici până acum nu s-a aflat, cu adevărat, ce anume îl măcina pe Alin Neacșu de a recurs la gstul extrem însă, cazul său este foarte mediatizat în spațiul online. Și nu îl acuză nimeni, ci doar se discută despre cât de grea este viața, la ce încercări suntem supuși cu toții și cât de mult, sau puțin, ne încăpățânăm să mergem mai departe.
Dintre cele mai relevante discuții și puncte de vedere expuse pe marginea cazului kinetoterapeutului de la Pitești, am ales să dăm exemplu rândurile unui profesor din Suceava.
Iată ce a transmis prof. Lehaci Florentin, Coach Transformațional:
”Încă un om puternic a cedat. Un cadru medical. La doar 30 de ani. Găsit de către colegi într-o scenă macabră. Nu vreau să o descriu.
Nu l-a ajutat nici faptul că avea un băiețel.
Nici soția – tot medic.
Cunoscuții spun că păreau o familie fericită.
Fotografiile confirmă asta.
Nu l-a ajutat nici forma sportivă. Era certificat ca instructor sportiv.
Practic, un om care, în ochii celorlalți, „avea totul sub control”.
Un bun exemplu.
Știrea ar putea fi consumată rapid.
Oftăm un pic și apoi un scroll mai departe.
Dar dacă ne oprim puțin, apare o întrebare incomodă: câți dintre cei pe care îi considerăm „puternici” sunt, de fapt, cei mai singuri în lupta lor?
Medicina, educația, performanța – toate aceste lumi au ceva în comun: o cultură a rezistenței tăcute.
Poate că problema nu este stresul.
Ci stresul care nu are voie să fie spus.
Stresul ascuns, cel cu care ai învățat să trăiești.
Când ani la rând emoțiile sunt înghițite, iar oboseala e numită „normalitate”, mintea începe să devină o peșteră.
Iar omul ajunge prizonierul propriilor gânduri.
Întâmplător sau nu, chiar dimineață am postat ceva extrem de izbitor. Relatam cazul unui copil minune. Un copil ovaționat. Sub lumina reflectoarelor. Apoi corpul i-a cedat. A fost un caz tragic, ilustrat în presa internațională. … Ideea comună în ambele situații: Nu toți cei care suferă cer ajutor.
De fapt, mulți nici nu mai știu cum să-l ceară.
Pentru că au învățat că valoarea lor stă în a fi utili, nu vulnerabili.
Și aici apare tragedia reală: nu doar moartea unui om, ci faptul că a ajuns să creadă că nu mai există ieșire.
Este posibil ca acest text să nu fie doar despre un medic cu un destin tragic. Ci despre o societate care aplaudă performanța, dar ignoră epuizarea.
Despre oameni care funcționează impecabil… până când nu mai pot.
Cei mai obosiți oameni sunt cei care au învățat să pară puternici, spunea cineva.
Conștientizarea nu salvează tot.
Dar lipsa ei ucide lent.
PS: Multă putere de la Dumnezeu pentru familia îndoliată!”
